În lumea noastră, grădinile nu cresc în sol obișnuit,
ci în eter, pe fire de vis și suspine de mătase.
Ne-am sădit iubirea în văzduh, undeva, sub stele,
nu pentru roadele pământului...

Noi, doi grădinari ai nopților nedormite,
îngrijim o grădină fără semințe,
dar plină de culoare —
crizanteme și violete sălbatice, crescute din săruturi,
și nu din rădăcini.

Vântul, care altora le smulge promisiunile,
ne poartă pe noi și florile noastre,
mai aproape de lună decât de pământ.
(uneori mă întreb unde e acasă)
O adiere suavă șoptește că toate grădinile sunt temporare,
deși frumusețea lor pare eternă.

Când altora li se măsoară iubirea în pași de copii,
noi ne măsurăm iubirea în râsete și în ecouri de pereți goi,
în dansuri pe care le-am inventat,
și în dimineți în care cafeaua se bea încet,
în pași mici.

Grădina noastră nu va cunoaște florile altor flori,
dar va fi mereu un sanctuar pentru două suflete, un sanctuar în care fiecare floare e un testament al iubirii noastre.

Aceste flori ce nu se vor transforma în fructe,
continuă să înflorească, să-și verse parfumul pe alei
ce duc nicăieri, pline de tot ceea ce contează.

Aici, în grădinile suspendate ale sufletelor noastre,
învățăm că iubirea nu este despre ceea ce poate fi lăsat în urmă,
ci despre ceea ce se construiește în fiecare zi:
un moment de afecțiune pură, neatins de așteptări,
liber să existe ca un cântec veșnic.

Nu avem nevoie (oare?) de rod pentru a valida florile noastre;
suntem întregi, cu sau fără fructe,
pentru că iubim, și asta este suficient—
în fiecare clipă suspendată, în fiecare răsărit împărtășit,
în fiecare noapte ce ne găsește, inevitabil, împreună.