Mă aşezai şi eu la masa limbii,
ca un nărod,
cu coatele pe cuvinte
şi gura plină de importanţă —
nu prea departe de acela
care intră cu brazdele pe covor
şi-apoi se miră, sincer,
că gazda nu-i tocmai bine-dispusă.

„Șterge, mă, și tu praful, măcar la tine în cameră...”
— ‘țeles! —
și, executând acest ordin, ochii mi-au căzut alandala
pe titlurile din raft:
Eminescu, Sorescu, Arghezi, Coșbuc —
lustru de paltin și abanos,
osii de liniște, cumpănă pogorâtă întru ape adânci,
sunet și rădăcină,
unii cântând, alții frângând cuvântul
până la mir.

Şi mi-am adus aminte că limba nu e pajişte
pe care calci cu bocanci de părere,
ci fântână săpată în piatra facerii,
cu dălţi ruginite de veac
şi funii împletite din multă răbdare,
de mâini care şi-au pus deştu’ ca semnătură
şi of-ul au ştiut alţii
să îl traducă.

Şi cine crede că verbul se lasă prins
n-a simțit cum biciuie,
când îți fluieră pe aproape,
fără a se opri.

Dar mai ales — mi-am zis, scuipându-mi vorba în palmă —
nu te mai făli că scrii şi tu poezie
câtă vreme scuipi cuvinte cocoşate de sens
şi le laşi să cadă de-a pleaşca,
pe unde apucă,
iar gramatica ți-e călcată-n picioare,
ca o zdreanță cu care tocmai
te-ai şters pe bocanci.

Poezia — meditam ştergând de praf un « Arghezi » —
nu se scrie cu nasul pe sus,
ci cu fruntea plecată în fața cuvântului,
nu cu gura plină de „eu”,
ci cu limba pusă pe învățat.

Mai întâi, îți cureţi rostirea.
Încet. Cu rușine. Cu răbdare.
Că versul
nu vine limpezit —
trece prin mâl,
prin nisip,
prin piatră —
și doar dacă are rost,
şi mai ales acea bunăvoinţă care se dă fără să fie cerută,
la capăt, ajunge să iasă
poate,
și la tine,
curat.