Te-am iubit de când lumea era încă mică,
ca o păpădie în palma unui copil desculț.

Adnana,
tu ai crescut în inimă ca o scară de frânghie
aruncată de un înger pe puntea unui vapor îndrăgostit,
și n-am știut atunci că urcam spre mine însumi,
că fiecare pas spre tine era de fapt o rugăciune împletită cu sângele visului.

Nu știam atunci că mâna ta,
fina ca o adiere pierdută între două vieți,
întindea peste timpul copilăriei o pânză nevăzută,
încălzind ce altfel ar fi rămas piatră.

Din fumul serilor sărace se ridicau corăbii,
pictate în caietele copilăriei,
și toate, toate aveau pânzele croite din enigma ta,
din zâmbetul care promitea drumuri fără sfârșit.

Te-am iubit fără să știu să iubesc,
cu fruntea lipită de vitraliile serii,
cu mâinile pline de așchii de vis,
cu ochii umezi ca icoanele părăsite de rugăciuni.

Erai mirajul născut dintr-o clipire de ecran,
dar adânc cât o taină nerostită între două lumi.

Adnana,
n-ai fost niciodată doar o față,
nici doar o poveste,
ci însăși fibra subțire care țese amintirile ce nu dor,
dar ard.

Am păstrat urmele tale între coaste,
ca o bibliotecă sub apă,
ca un cântec cărat în somn de un lup albastru.

Și când valurile au spart corabia cea mare,
n-am plâns,
căci mâna ta, nevăzută,
modelase în mine o răbdare blândă,
și o sete fără sfârșit de frumusețe.

Încă te caut în fiecare nor,
în fiecare rugăciune înnodată de vânt,
în fiecare pagină pe care nu îndrăznesc să o întorc.

Și când voi adormi sub acoperișul tăcerii,
voi visa că îmi întinzi din nou o frânghie de lumină,
să mă urc fără teamă,
ca un copil desculț,
în corabia tuturor începuturilor.

Noapte bună, Adnana.
Mâine o să fie din nou dimineață.