moartea a început să ne adulmece urma – o simţi?
prea aroganta mea pierdută adolescenţă cu nasul în vânt,
mă purtai mai alaltăieri prin praful
de bulevard.
nu mai am genunchii juliți, nici cheia nu se mai bălăngăne-n cadenţă –
paşii mei calcă şi azi peste frunzele galbene căzute, paradoxal şi absurd,
în mijlocul verii – frunze despre care mă învăţai prin intrmediul glasului de turturea
cu par blond că ar fi, în realitate, scrisori cu cifruri
expediate de îngeri.
turuiai, prea-dulcea mea plictisită, cu o nepăsare chirurgicală,
având aerul că tu, şi numai tu, poţi rosti cuvântul „sfânt”
având în gură gumă de mestecat
şi părul prins într-un elastic de bani.

îţi aminteşti, surioara mea întru adolescenţă?
aveam gurile pungă de la corcodușele crude,
iar asfaltul încins ne încleia tălpile –
şi nimeni,
dar absolut nimeni nu știa că sub tricourile noastre pline de transpiraţie
se bătea prima vină – aceea că ne iubeam.

tratam acest sentiment într-un mod
zgârcit,
împărţindu-l ca pe o cutie de acuarele,
pe care-am ţinut-o mai înainte fără capac
şi pe care, cu timpul, am ajuns s-o deschidem din ce în ce mai rar
împreună,
şi cu o oarecare târşală, de parcă ni s-a făcut frică să nu cumva
să consumăm pe prostii
tot albastrul.

evident, sfârşitul a venit inevitabil – banal;
pur şi simplu pare că s-a făcut toamnă prea dintr-odată,
sau poate n-am mai avut chef să fugim.
ne-am plictisit de același sens
sau doar am tăcut amândoi la momentul nepotrivit –
şi tăcerile, știi și tu,
au dinți.
ce vreau de fapt să-ţi spun –
am sincera bănuială că tu, de fapt, atuncea te-ai cam supărat
şi-ai dispărut
cu nepăsarea unui tren de mărfuri de mare preţ care nu mai opreşte.

deci permite-mi să fiu ridicol până la capăt,
şi cu inima în formă de batistă să te salut
de pe cel mai oribil peron –
peronul plictisului şi al banalităţii –
şi, închizând ochii, să-mi imaginez că te mai retrăiesc,
mult prea impretinenta mea
întru iubire,
adolescenţă!