am o cană
albă, cu o dungă gri
destul de urâtă —
în felul acela stăruitor,
ca o rudă bătrână pe care te prefaci că o adori,
dar ai mereu grijă să nu stea chiar în mijlocul fotografiei de grup

are o ciobitură
mică, elegantă, aproape subtilă
la toartă, bineînțeles — acolo unde e vizibil cel mai puțin
o țin mereu cu ciobitura spre mine
ca să nu uit
de ce?
ei bine, nici eu nu sunt prea întreg

tu mi-ai spus în mod repetat s-o arunc
„o să te tai!”, ai cobit solemn,
ca și cum n-aș fi reușit deja performanța
cu obiecte mult mai arătoase și infinit mai bine intenționate

ciobitura în cauză s-a produs într-o dimineață memorabilă,
când mi s-a comunicat, cu o voce plină de politețe ucigătoare,
că persoana în cauză „nu mai sosește”
„cafeaua ți-o bei mătăluță mai bine singur” —
parcă a fost formularea
și de-atunci exact asta fac

îmi pun — adică — trei lingurițe de cafea și puțină apă
nu pentru că sunt zgârcit,
ci pentru că n-aș suporta să-mi ajungă
excesul mă deprimă
și, unde mai pui, îmi place mai mult gustul celei care urmează

folosesc o linguriță mică, silențioasă,
dintr-un aliaj incert
una mare ar face zgomot,
și eu, la șapte dimineața, sunt un om pașnic

am băut cafea în multe ipostaze:
în picioare, în pat, în autobuz,
cu lapte, fără zahăr, cu regret, cu idei de suicid,
cu spotify, cu netflix
și, ocazional, cu Dumnezeu —
dar El nu bea, ci doar ascultă

curios, cana asta e singura care a rămas
toate celelalte au dispărut încet:
cana cu pisici,
cana cu citatul fals din cioran,
cana primită de Crăciun și aruncată ca argument, cu mare entuziasm

între timp, prin bucătărie s-au perindat tot felul de căni
noi, colorate
nimeni n-a întrebat nimic
și nici eu n-am zis

am ascuns-o într-o oală vreo două luni,
după ce-ai plecat
nu puteam s-o mai văd
acum
n-o mai pot lăsa

noaptea mă uit la ea
la mica ei imperfecțiune
și mă gândesc:
dacă aș muri,
aș vrea cana asta
să fie acolo
să nu mi-o ia nimeni...
patetic!