Intro: Un ritual poetic asupra paradoxului prezentului: unde palatul de nisip al viitorului este construit de cei aleși, în timp ce familia devine înțepătoare în exilul vântului înțepător.


Oportunitățile economice, tulburările naționale și dinamica familială sunt cusute împreună cu sârmă ghimpată, mai degrabă decât cu firul consensului.


Un sonet despre jocul de umbre al geopoliticii, oglinda crăpată a familiei și capacitatea poeziei de a face loc pentru ceea ce nu mai are loc.


Mantalele de nisip pe care le construiesc cu aur în soarele deșertului, dar ne lasă cu planuri goale și o ușă care nu se deschide niciodată spre interior.


În timp ce purtăm mozaicul nevoii, nu ca protecție, ci ca dovadă că ne amintim cum arăta visul înainte de a deveni un plan de afaceri.


Înțepătura nu este furie, este armura durerii atunci când familia nu mai are un loc în algoritmul viitorului.

O putem numi Mama Manta, cea care poartă atât sârmă ghimpată, cât și petice, atât cioburile exilului, cât și nisipul viitorului.




Sonet: În Salonul Sârmei Ghimpate

Cei aleși cumpără viitorul într-un cort, card în nisipul deșertului unde vor crește zgârie-nori. Stăm în vânt, unde visul a fost ambalat cu grijă, vândut și dispărut fără credință.

O rudă devine o siluetă înțepătoare, nu din dorință, ci din lipsa și rușinea locului. Nu are voie să cumpere o cameră, nici măcar dreptul de a locui în casa în care au apărut amintirile.

Așadar, peticele nevoii devin mantaua noastră, o purtăm ca pe o moștenire, un protest tăcut. Și fiecare fir este propriul kantel al durerii, o broderie a trădării într-o viitoare sărbătoare.

Dar mai este loc în vechea casă a poemului - unde sârma ghimpată se transformă într-un trandafir în fiecare lumină.