Poate‑om fi ultimii ce văd
a verii tainică lumină,
cum licuricii, rând pe rând,
se sting în iarba cea bătrână.

Pe vremuri, nopțile curgeau
cu stele mici, aproape vii,
iar liniștea din sat plutea
pe aripi calde de copii.

Dar lumea s‑a schimbat încet —
pământul nu mai are glas,
iar lumina noastră, prea puternică,
le rătăcește drumul, pas cu pas.

Otrăvuri cad în câmp și-n flori,
iar vremea‑și schimbă mersul greu,
și licuricii, visători,
se pierd ca umbrele din eu.

Și totuși… încă nu e târziu.
Aprinde‑n suflet un îndemn:
să stingem lămpile din drum,
să lăsăm iarba să aibă semn,

să creștem flori din neamul lor,
să nu ucidem ce e mic,
să spunem copiilor că dor
e-un fel de-a apăra nimic.

Căci dacă astăzi ne trezim,
poate că mâine, peste ani,
un alt copil va rătăci
prin nopți de vară, printre lanuri,

și va vedea, ca-ntr-un poem,
cum licuricii se aprind,
și va simți, ca Eminescu,
că lumea încă este blând...