Acum, când privirile alunecă lin pe ecrane
și liniștea dintre noi se traduce evident prin distanță
pe sub epidermă au început să îmi crească
iubito,
nu o să-ți vină să crezi
solzi!

Solzi lucii, sidefii, de o aspră
(al naibii de aspră)
memorie,
îmi foșnesc pe sub piele ca ambalajele
de biscuiți

(— memoria, draga mea, nu dispare;
— la cum descrii, se pare că la tine face mătreață
am tăcut, între timp algoritmul
îmi recomandă
trei tigăi
plus o pereche de șosete terapeutice)

De câteva luni creierul mă terorizează
e parcat pe o singură strofă
— o strofă dintr-un poem publicat
cândva
în România literară — nu mă-ntreba, nu mai țin minte poetul, anul, contextul,
nimic,

ci doar o fărâmă compactă și rece,
o osie ruginită,
un dinte de aur rămas în gura unui potop
tehnologic
(cum spuneam — patru versuri)

Uneori, chestia asta mă terorizează
simt cum se zbate și mă strânge de gât,
alteori îmi bate un ritm ciudat direct pe trahee

Iar dedesubt,
foarte adânc, ceva continuă să pâlpâie,
ca și cum moartea-mi însăși
prea-plictisită de atâta perfecțiune
ar încerca și
(doamne-iartă!)
n-ar fi în stare să își aducă aminte mai mult decât:

„cineva îmi retează întotdeauna cuvântul
cineva mă întemnițează-n cuvânt
cugetul meu umilamănuntul
pipăie crucea de sub pământ”