Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
ce a uitat să-și pronunțe numele.

Sub apă, focul e o idee interzisă,
un adevăr rostit prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Inspir — și apa îmi intră în oase.
Expir — și flăcările cresc sub piele.
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul
e un privilegiu politic?

Sub apă nu există aplauze.
Există inima — o tobă frântă
ce bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața în sacoșe de plastic
și-și ascund visele în buzunare găurite.

Ard pentru femeia care tace la masa de seară,
pentru bărbatul ce înghite umilința ca pe o pastilă fără apă,
pentru copilul ce întreabă de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.
Sub apă, învăț să respir fără permisiune.
Nu e miracol, e disciplina supraviețuirii:
să-ți ții frica în palmă ca pe o monedă ruginită
și să alegi să n-o mai cheltui.

Respir în timp ce ard — și ard pentru că refuz să mă sting.
În fiecare inspirație port cenușa unei generații
ce a confundat supraviețuirea cu viața.
În fiecare expirație împing spre suprafață
o promisiune:
nu ne vom îneca în propriile compromisuri.

Sunt viu pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși când sarea ustură,
să numesc lucrurile chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă, dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie, dar nu mă preface în scrum.
Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Nu sunt victimă, nici martir, nici cenușă.
Sunt dovada că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei.
Că se poate respira sub apă —
în timp ce arzi.