Dacă ar fi să-mi desenez visele pe o pânză, n-aș ști ce culori să aleg.

Poate negrul — adânc și tăcut, ca o noapte care și-a pierdut stelele.

Poate griul — culoarea drumurilor care au uitat încotro mergeau.

Aș întinde pensula peste contururi stinse, peste case cu ferestre oarbe, unde lumina intră doar din obișnuință, peste străzi în care tăcerea nu mai cade, ci rămâne.

Și totuși, mâna mi-ar tremura, ca și cum fiecare nuanță ar scoate la suprafață ceva îngropat prea adânc pentru a primi un nume.

Dacă ar fi să-mi așez gândurile pe o foaie, n-aș ști ce cuvinte să folosesc.

Poate cuvinte grele de dezamăgire, ca niște scrisori întoarse din drum fără să fi ajuns vreodată.

Poate cuvinte de regret, ca o ușă care se închide singură într-o casă în care nu mai locuiește nimeni.

Aș scrie, apoi aș șterge, iar pe hârtie ar rămâne doar urme, ca niște pași care nu duc nicăieri, dar insistă să fi existat.

Dacă ar fi să pun într-un cântec iubirea pentru tine, n-aș ști ce fel de cântec ar fi.

Poate note care cad încet, ca lumina pe un perete care și-a uitat umbra.

Un cântec în care vocea nu mai plânge, dar nici nu mai găsește locul în care să se întoarcă.

Și poate că adevărul este acesta:

unele iubiri nu se aleg și nici nu se sfârșesc.

Ele rămân suspendate între culoare, cuvânt și tăcere, ca o cheie păstrată ani întregi pentru o ușă care nu mai există,

ca o lumină care se aprinde într-o casă goală doar pentru a-și aminti de întuneric,

ca un dor care nu pleacă odată cu oamenii.

Fiindcă există iubiri care nu cer să fie înțelese, ci doar purtate.

Iar purtate destul timp, ajung să ne locuiască.