Nu știu ce ar trebui să simt.

Sunt doisprezece ani
de când am rămas eu,
cu același nume
și tot mai puțini oameni
în jurul amintirilor.

Din fotografia de atunci
a mai rămas doar jumătate.

Sunt cincisprezece ani și zece zile
de când am urcat plângând
scările de tablă
spre un oraș
care semăna mai mult cu un destin
decât cu un loc.

Sunt treisprezece ani
de când am dansat ultima dată.

Undeva există o filmare de la un bar..
Nu am putut privi niciodată
cele câteva minute.
Mi-e teamă că fata aceea
aparține unei alte vieți.

Acum totul se vede
ca printr-un geam curat:
chipuri, străzi,
voci, și cei care nu mai sunt.

Dar nu vreau să-l sparg.
Mi-e teamă că, odată cu amintirea,
s-ar întoarce și haosul
care m-a îngropat cândva.