Copacii și-au pierdut frunzele, seva —
între noi doi n-a mai rămas decât
Dumnezeu...

Lumea toată s-a stins.
Cu o mână blândă îți șterg
orice rău de pe frunte,
ca un vis
ce trebuia să se termine
acum.

Nu avem nevoie, de fapt, de nimic.
Nici măcar de timp.

Acoperișul aleargă.

Tot ce era — încă ESTE.
Tot ce tăcea — în noi, încă muge.

Întunericul n-a existat nicicând —
doar Adevăr și Cuvânt.

Între noi, atâta dragoste și moarte,
atâta apropiere și-alin.

Și totuși, mă-nalț.
Și totuși, mă înalți.

Și acolo, în casa Lui,
El este,
El poate,
El toate le știe
și iartă cu cea mai caldă și
iertătoare blândețe.

Visul meu din totdeauna:
tu şi eu — fiecare la locușorul său,
de-a dreapta și de-a stânga.

Între noi,
Dumnezeu aievea.

Zvera End, din vol in lucru "Dumnezeu Aievea"