Gingași și cuminți,
ca într-o poezie de Esenin,
noi suntem copiii neauziți ai luminii inimii —
doi străini nevăzuți, strânși în aceeași rugă,
ca într-o cărticică de rugăciuni
cu file galbene,
rostită în taină, în genunchi,
în camera de oaspeți, din față, de la drum.

Toamna își întoarce frunzele înspre mine.
Lumea de-afară se stinge
în glasul tău.

Apa își găsește din nou
aer și plămâni
să respire Cuvântul,
și lumea se face întreagă la loc,
întocmai ca-n ziua dintâi.

Oamenii sunt ferestre
în fața altor ferestre.

Tu și eu —
o altfel de mamă,
un altfel de tată
ne suntem deopotrivă,
amândoi.

Urcarea înapoi spre noi înșine
ne sfărâmă fluierele picioarelor
și laringele.
Mirarea ne înspăimântă.

Și totuși urcăm,
grăbiți,
zburătăciți de căutări,
ca două păsări albe,
însuflețite de mister.

Rămâi puțin, de vrei,
s-adăști în gândul meu,
ca lângă o sobă cu jăratic.

Lumina mea și lumina ta
își vor lăsa egoul la ușă,
încrâncenarea
plumbul şi tumultul,
numirea răului,
furtunile
și alte neputințe
vechi.

Vor sta făr-un cuvânt, sfielnice, la masă,
fără să uite să spună, mai întâi,
rugăciunea de mulțumire.
către Tatăl.

Se vor privi drept în ochi și-in suflet,
la nesfârşit,
ca într-o oglindă de cer:

Tu — un eu solemn.
Eu — o minunare stingheră a ta,
bătută de vânt,
mai toamnă decât toamna însăși,
mai caldă și mai zglobie decât vreodată sperai.

Nimic fastuos
în întâlnirea noastră.
Nimic planificat.

Dumnezeu Aievea,
ca o fortăreață de crengi
răsunătoare de cântec,
ca o pădure de doruri,
ne-a pus față în față,
dezveliți,
triști,
flămânzi de viață și nemurire,
de dragoste albastră,
de jind,
de colind stins,
de copilărie și jocurile ei.

Cine mai suntem noi
la capătul păcătuirilor noastre,
când nu mai știm
numi albastrul
infinit?

Credeam că îți pot atinge sufletul
cu mâna,
dar trufiile noastre
m-au aruncat înapoi
printre cioburi.

Tu unde-mi ești?

În ce cătun de tăcere?

În mine s-a făcut târziu.
Viața din mine muge
ca un miracol neîntrupat,
ca o pasăre tremurată
în palma ta stângă,
care încă mai vrea
să cânte:

„Iubi-Te-voi, Doamne”,
chiar fără glas.

Casa cu prispa verde,
de lemn pal,
s-a retras în strămoși.

Copiii au închis ușa.
Frica și ispita au rămas la pândă.

Dorințele ni le-am uitat în prag.
De făgăduințe
nu am avut prea mult timp.

Fără să ne atingem,
fără să ne privim până la capăt,
lutul din noi s-a întors
în pământ, în ape și în tăceri,
în porunca frunzelor
de a se pierde
ca să se regăsească poate
în neștiute toamne-primăveri.

Deschide ușa.

Cerul cobalt mă-ntoarce la tine
chiar și când ești demult plecat.