Fiecare frunză uscată pe care o ridic
Toamna dintre firele ierbii galbene
O simt ca pe o pană căzută din
Aripa porumbelului care a
Plecat de pe Arca lui Noe
Să caute pământul
De ape eliberat.

Și, când o țin astfel în mână, simt că arde
Ca lumânarea cumpărată de la pangar
Pe care, aprinsă, o dau la altar
Pentru cei ce nu mai sunt
Și pentru dorințe care
Mi-aș dori să fie.

Între distanța dintre mine și ceilalți curg
Fluvii de îngeri căzuți asemenea ei
Peste care trec corăbii cu turiști
Care parcurg trecători iluzia
Că sunt parte din zbor.

Fiecare frunză uscată a învățat să zboare
Pe când în ram creștea să dea viață
Și din ceea ce dăruia să adune
Următoarea universală
Inundată creanță.