Insomniac și trist sunt eu în astă noapte fără mal,
Iar luna-și spală chipul în vechiul meu cristal;
Pe pragul casei timpul desculț își lasă pasul,
Și bate-n lemnul vechi, tăcut, neobosit, doar ceasul.

Pridvorul stă de veghe ca ultimul hotar,
Între ce-a fost odată și-al nopții greu altar;
Din grinzile bătrâne se scutură tăcerea,
Ca praful de pe cărți ce-au adormit cu vrerea.

Fereastra nu-i fereastră, ci ochiul unei mări,
În care dorm corăbii și vechile chemări;
Privesc adâncul apei și nu mai știu de mine,
Căci cerul își coboară izvoarele-n suspine.

Un soc își leagănă umbra peste fântâna mută,
De parcă rădăcina ar fi spre cer crescută;
Iar frunzele, în șoapte, îmi numără tăcut
Acele clipe albe pe care le-am pierdut.

Pământul ține-n sânu-i izvoare de uitare,
Dar pașii mei aprind sub iarbă fiecare cărare;
Se-aude cum prin humă respiră-un vechi cuvânt,
Pe care nu-l mai știe nici omul, nici pământ.

Atunci apare dorul, cu chip neomenesc,
Purtând în mâini lumina unui apus ceresc;
Nu spune nici un nume, nu cere nici un rost,
Ci-mi lasă doar tăcerea a tot ce încă-a fost.

Și parcă fiecare stea este o sămânță vie,
Din care crește noaptea spre altă veșnicie;
Iar eu, rămas de veghe sub bolta fără glas,
Îmi caut tinerețea în fiecare ceas.

Când zorii vor deschide porțile dimineții line,
Vor găsi doar fereastra veghind în locul meu pe mine;
Căci omul nu adoarme când ochii îi sunt grei,
Ci când își pune inima să doarmă lângă ei.