agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


Vizionări: 2 .



Dangăt de clopot
poezie [ ]
(Tempus fugit)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Razvanbucuroc12345678910 ]

2026-07-31  |     | 



De veacuri stă-n veghe clopotul din sat,
Chemând spre cer aceeași rugă neostoită,
Mă-ntreb: doar omul este celui morții dat,
Ori timpul biruie tot, chiar și credința sfintă?

***

Clopote bat cu jale deasupra unui sat,
Icoanele veghează sub cerul învrăjbat,
Pe boltă se ivește un chip scăldat în vânt,
Împletind cu dor tăcerea într-un ultim cânt.

Dormea cu mâinile strânse pe piept,
Sub cerul mut și rece, înțelept;
Mă-ntreb: de doarme omul doar o clipă,
Ori moartea-i poarta fără de risipă?

Deodat’ tăceau clopotele-n zidiri de fum,
Iar vântul rătăcea pe vechiul trist drum;
Dar dacă glasul lor cândva va sta,
Va mai găsi credința-n calea sa?

Tămâia se-nălța tăcută către cer,
Ca un suspin desprins din efemer;
Mă-ntreb: urcă și rugile odată,
Ori cad când inima rămâne-nghețată?

Căci ce-i ființa? Pulbere și gând,
Ori chipul Celui Sfânt pe-acest pământ?
Și dacă trupul cade în țărână,
De ce iubirea încă ne rămână?

Cavoul sta deschis precum un rost,
Păzind tăcerea celor care-au fost;
Dar cine moare cu adevărat:
Cel dus în lut, ori cel ce L-a uitat?

Acolo trup și suflet se-ntâlneau
În legea ce nici veacurile n-o schimbau;
Mă-ntreb: învinge timpul orice lege,
Ori numai omul uită s-o-nțelege?

Țipau durerile în piepturi grele,
Ca mările lovite de vâltori rebele;
Dar dacă plânsul nu învinge moartea,
De ce-l purtăm prin veacuri ca pe soarta?

Fiecare suspin era o rană vie,
Purtând pecetea ultimei solii;
Mă-ntreb: de ce iubim cu-atâta foc,
Dacă sfârșitul nu cruță niciun loc?

Stăteau lumânările și plângeau ușor,
Topindu-se în propriul lor fior;
Se mistuiau… dar oare nu-i și omul
O flacără ce-o stinge încet pământul?

***

Băteau iar clopotele-n zori de sărbătoare,
Cununile luceau sub raze sclipitoare;
Mireasa-și cobora privirea ca un crin,
Iar cerul își ascunse lacrima-n senin.

Pășeau ținându-și mâinile-n tăcere,
Ca două stele prin aceeași vrere;
Mă-ntreb: se-mpreună doar două destine,
Ori Dumnezeu își scrie chipul printre ele?

Coroanele sclipeau în lumina cea curată,
Ca două rugi pe frunte așezate-odată;
Dar dacă dragostea învinge orice chin,
De ce rămâne despărțirea în destin?

Se ridica cântarea lin din altarul sfânt,
Ca roua dimineții peste-al lumii cânt;
Mă-ntreb: jurământul trece peste vreme,
Ori timpul însuși peste jurăminte geme?

Și râdeau toți sub dangătul solemn,
Ca și cum moartea n-ar fi fost un semn;
Dar dacă orice început se stinge-n zare,
De ce iubirea naște iarăși sărbătoare?

***

Curând același clopot răsuna domol,
Peste un prunc cu chipul ca un stol;
Cristelnița păstra lumina negrăită,
Ca apa începutului sfințită.

Îl ridica preotul spre bolta cea senină,
Ca pe o nouă stea ieșită din lumină;
Mă-ntreb: când omul intră în ființă,
Primește timpul sau primește credință?

Picau stropii peste fruntea lui, ușor,
Ca roua dimineții peste-un alb bujor;
Dar dacă harul spală orice vină grea,
De ce păcatul iarăși poate revenea?

Zâmbeau părinții, tremurau îngerii,
Ascunzând în ochi și doruri, și nimicii;
Mă-ntreb: botezul este început de cale,
Ori doar întâia treaptă către vale?

Și clopotul cânta din nou spre sat,
Ca-n ziua când un om fusese îngropat;
Atunci pricepui tăcerea lui adâncă:
Același glas vestește orice muncă.

Nașterea, nunta, moartea, toate trec,
Sub același dangăt vechi și înțelept;
Iar clopotul părea că știe-n sine
Că omul doar împrumută câteva lumine.

***

Dar într-o noapte fără stea și vânt,
Se clătină bătrânul turn de sfânt;
Pământul își ținu răsuflul neclintit,
Iar cerul însuși parcă-a amuțit.

Se auzi un geamăt lung de fier,
Ca o durere sfâșiind văzduhul greu de cer;
Clopotul se frânse din înaltul lui altar,
Lovind pământul cu un ultim jar.

Tăcură ulițele, codrii și izvoarele,
Își stinse luna tremurând peste zare;
Nici vântul nu-ndrăzni să mai suspine,
Ca și cum timpul se sfârșea în sine.

Mă-ntreb: când cade glasul care ne-a chemat,
Mai știe omul unde-i adevărat?
Ori moare lumea nu când trupul piere,
Ci când uitarea biruie crederea?

Și dacă până clopotul se frânge,
Înseamnă că nimic nu poate-nvinge?
Ori poate doar iubirea, tainic, nevăzută,
Rămâne după orice piatră căzută?

Am stat privind în noaptea fără glas,
Ascultând tăcerea ultimului ceas;
Și-am înțeles, cu sufletul înfrânt,
Că tempus fugit, nu cruță niciun sfânt.

Dar poate tocmai fiindcă totul moare,
O clipă de iubire-i fără de hotare;
Căci timpul ia și turn, și om, și lut,
Dar nu și adevărul ce în Dumnezeu s-a născut.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!