Alerg încet după o stea și lumea începe să-mi apară un curcubeu de catifea,
Un spasm cromatic ce inundă o geometrie abstractă,
Când noaptea-și lasă peste goluri amprenta ei inertă.
Din turnul minților se stinge un ritm fluid, de clepsidră,
Lăsând în urmă doar tăcerea ce crește-n unghiuri ca o hidră.

Se cern lumini de miazănoapte din albe sfeșnice de cretă,
Iar codrii-și strâng în noduri reci o simetrie desuetă;
Cărarea nu mai e potecă, ci un hățiș de axiome,
Pe unde pașii mei decantează parfumul stins de vechi arome.

O stea de gheață mă veghează, fixată-n bolta solitară,
Ca un potir plin de nuanțe pe o fărâmă de ocară
—Iar eu, pelerin rătăcitor prin mantia de mătase rară,
Mă pierd în taina neumblată, ucis de-a spleen-ului povară.