În noaptea plină de garoafe,
vopsită de-al ei pictor — Luna,
ascuns de Lună și de lume
stă în al său conac,
printre cărți ruginite
și coloane prăfuite,
un gingaș văduv de stele-n stele,
pe nume Gaius.

Vorbit din lateral de toți tovarășii,
acesta nu putea suporta.
Nu putea să plângă,
nu putea să țipe,
dar voia să zbiere.

Astă-noapte, fiind — cine știe? —
a câta aniversare de văduv,
voia să o sărute,
voia să o țină,
măcar pentru o clipă,
pe Gaia a lui.

Știa el cum,
cunoștea calea,
dar vai, era pripit.

Oare avea el acel drept
să perturbe morții pentru iubire?

Dar ce-o fi oare norma,
în comparație cu iubirea?

Mânat de focul cel arzându-l la piept,
luă în grabă verigheta
și a ei fotografie,
punându-le pe masa rotundă,
înfășurată cu catastif roz.

Stă înțepenit către sinistru și dextru
și spune:

„Vino la mine, draga mea de-apoi!
Te chem de dragul legământului,
căci unde ești tu, Gaia,
voi fi și eu, Gaius!”

Nu trecu nici trei scăpări de praf,
căci iată!

Masa smochnea de a fi compresată
și din oglinda sinistră
se ivi a lui iubire,
cu al ei păr de aur topit
și nestemate de ochi.

„Iată-mă, Gaius!
De ești tu Gaius,
atunci sunt și eu Gaia.”

Gaius, bietul văduv,
căzu la picioarele oglinzii
și o privi
precum muritorul pe Afrodita.

„Te iubesc!
Și-n veci te voi iubi!
Dă-mi, te rog,
sărutul tău dulce!”

Gaia nu-l privi,
nu-l sărută.

„Degeaba m-ai iubit,
degeaba m-ai chemat,
degeaba mai ceri
ce nu poate fi cerut...

De drag mi-ai fost drag,
dar iubit nu mi-ai fost.”

Gaius căzu la podea,
voind să fie mâncat de noaptea întreagă.

„Atunci, dacă pe Gaius nu...
pe cine atunci?”

Gaia îl privi.

„De nimeni.
Inima mea nu a fost pentru nimeni.”

Gaius rămase mut.

Atunci ceva din el
se frânse fără glas.

„Pleacă din fața mea, vrăjitoare!
Să pieri din visurile
și coșmarurile mele!”

Și cu forța unui leu înfipt
răsturnă oglinda,
spărgând-o în bucăți.

Iar Gaia pieri
din fiecare ciob.

Din nou rămase singur,
din nou văduv,
în cercul lui mic și rece.