mecanismul e simplu — dacă ai timp
ți-l explic
și te prinzi imediat — iei un picior, îl pui înaintea celuilalt,
apoi pe celălalt înaintea primului și uite-așa,
deși poate ai fi vrut să stai la o terasă,
te trezești executând o mică plimbare prin parc
în care, printre altele, afli detalii
despre cauza pentru care ai toate ghetele scâlciate:
— calci strâmb, iubitule!
(o spune cu tandrețe,
povățuindu-te să te îndrepți ca să n-ajungi
mai știe ea cum)
răspunzi cu sinceritate — n-am avut, scumpa mea,
niciodată problema asta înainte să te cunosc
(ce-i drept, înainte îți cumpărai singur încălțămintea);
— plus că niște pantofi trebuie să-ți vină comod.
— greșit, iubire,
niște pantofi trebuie să te încalțe!
și mai departe ești liber să adaugi ce vrei dacă știi unde bate —
eu nu știu.
așa că tac
și mă uit la un porumbel care șchioapătă printre bănci
deși n-are pantofi.
într-un punct însă
îi dau totuși dreptate — avantajul mare e că pielea se lasă;
face cute,
se zbârcește,
o mai dai cu cremă... iar la un moment dat ajungi să te obișnuiești
și te simți în sfârșit confortabil.
— de-aia, vezi, eu nu pricep de ce,
fix când calc în sfârșit drept,
mă sfătuiești — iubita mea înțeleaptă — să scap de monotonia lor
și să aleg ceva...
nerodat.
preț de mai mulți pași n-auzi decât tic-tacul tocurilor
pe asfaltul aleii și respiri liniștit aerul de septembrie,
mergând o vreme în urma unei doamne distinse și a unui bătrânel
care vine încet, trăgându-și în sus pantalonii.
după vreo zece metri dumneaei se oprește să îl aștepte,
iar el,
lipa-lipa pe lângă ea, îi strigă de peste umăr:
— ce!
ai și obosit?