Așa scrie pe bucățile de haos din care sunt alcătuiți nervii mei:
“Cerul este o boarfă a eternității din care ne smulgem cu greu să murim!”
Noi, cei de aici, râdem deodată ca și când am suferi de prostie,
am fost lăsați să ne îngropăm oasele în loc să le aruncăm în sus.

Altfel am fi acolo unde noaptea continuă fără vreo cratimă,
acum, în temnița gravitației, păziți de grilaje și lanțuri și lumini,
substituim ideile care ar fi trebuit să fim, în loc de trupuri.
Noi, cei de aici, înghesuiți în pielea corpurilor cerești,

împărțim timpul cu moartea, haita mea de lupi negri,
cu mii de suflete înrolate în lupta pentru un trai mai bun,
se împarte sfinților din oase ce-n noi coboară din Scriptură.
Așa supraviețuiește omul care a învățat să bea Coca-Cola.

Eternitatea e o cârpă, când haosul îmi șterge fața,
mă îndepărtez de mine însumi și-n mine mă întorc din nou.
Pământul crește în lungime, mărindu-mi astfel suprafața,
când pui de noi eternități ciocnesc în cojile-mi de ou.

Ca înșfăcat de-o noapte albă, la pieptul Cerului mă zbat,
Pământul s-a mutat din mine pe strada unde are casă,
pustie, locuind cu moartea în paradisul ei bombat,
căci el, când eu îi suflu-n ceafă, își joacă viețile pe masă.

Cu mii de suflete înrolate în lupta pentru un trai mai bun,
mă împarte sfinților din oase ce-n noi coboară din Scriptură,
să râdă de autorul cărții pe care unii îl cred nebun,
iar ființa lui cu dinți de zgură să moară cu pământu-n gură.