Ce am învățat la școala chintesențial feministă:

câteva cuvinte lungi, pronunțate graseiat
predominant vocalice
cu accent întortocheat

despre picturi cu sens abstract
care concordează cu starea de spirit
înrudită, prin ritual,
cu starea de fapt.

lecții nesfârșit de morale
despre eșecul de a citi minți
ascunse-n semantici oculte
ori insinuate-n grave insulte.

gravitatea cuvintelor serioase
care încep cu „m” sau cu „n”
întinse elastic
să-ncapă și ele-n spectrul bombastic.

cum să sărim coarda
ținând spatele drept
niciodată curbate
încovoiate
încolăcite
sau nevrednice
de admirații estetice.

Ce nu am învățat, dar mi-ar fi plăcut să învăț:

cui ne cerem scuze pentru
pentru când nu am permis să fim rănite:
bărbaților sălbatici, cu bărbi
care ne predică despre cele mai sfinte
dintre sfinte?
sau
cailor morți sub oboseala
prinților durdulii ne-ajunși la destinația potrivită.

cui ne închinăm pentru părerile de rău
căci ne devorează, cu sete, sfinții,
am auzit,
până la Dumnezeu.

Și atunci, cum să nu mă întreb:

Către cine să-mi înclin metaniile când mă rog
pentru scurtele gemete de fericire
nemenționate, cu intenție,
în decalog.