Pe aripi de vis, pe aripi de dor,
Culegem parfum din vise căzute în decor.
Ne-acoperă o mantie continuă, un zbor
Spre punctul în care secunda își pierde orice vector.

Suntem doar durate abstracte, topite-n flux sacru,
Și lumea se strânge în cercul originar,
O albă nuanță ce curge din Tot spre Nimic,
Când eul se pierde, lăsând în atomi simulacru.

Nu orele bat în pereții de carne și humă,
O stare pură, salvată din timp, fără har,
Când marea Geneză ne-absoarbe în sferă de jar,
Din valul luminii rămânem o sacră cutumă.

Iar când se dizolvă și ultima mască de ceară,
Purtată de suflul aceluiași cosmic fior,
Ființa se-ntoarce în Matca eternă, primară,
În marea tăcere dincolo de orice decor.