Născută de furtună, la miezul nopții, de lună plină-n Vărsător,
Primii zece ani din viață, visa noaptea că era omorâtă c-un topor,
Nu vroia decât să privească împreună cu el răsăritul încetișor,
Cât mai departe de infernul din a ei minte, acolo unde visele nu mor...


Se resetează inima în miezul iernii, în cel mai aprig viscol,
Și-n fața morții dorința de-a iubi reînvie și dă lumii ocol,
Ea nu este o fată obișnuită deloc, ea este nufărul din nămol,
Și puteau spune orice, ei tot reprezentau exteriorul de nămol,


Iar ea lotusul, dincolo de orice Iluminatti control,
Și când a întâlnit un șarpe-n mlaștină, plutind domol,
A lăsat salcia să moară trăznită de-un fulger, și dându-i ocol,
I-a dăruit inima ei la apus și el fuma în pauze în rotocol,


Dar vai, șarpele era un vrăjitor bolnav, și mai mult a rănit-o,
A devenit Sedna în ciuda DMT-ului lui, a suportat o
Mutație, și-a devenit din nou femeie, pe lună, incognito,
Și după zeci de lupte pe Marte, un alt șarpe a salvat-o...


Și acum nu vor decât să privească răsăritul împreună,
Deși fata poartă în ea sâmburele la tot ce-nseamnă furtună,
Și oile, și lupii ce liberi aleargă, le sunt totuna,
Soarele îi vindecă și noaptea muzica răsună sub argintia lună...