Durerea e stăpâna:
ea trage semnalul,
ea răspunde la întrebări,
ea separă cele două capete
ale nevăzutului fir
de sub rana adâncă.
Vasile știe că va muri.
«Ei, și?» zice.
Si mai zice : «Femeia asta,
în Alb pur, ca albul zăpezii,
de la căpătâiul meu,
e mai frumoasă decât Maria,
nevastă-mea. Are mâinile
mai moi, și conversează blând
cu durerea din pieptul meu.
Uite că se înțeleg de minune!»
Dar durerea, stăpâna lui,
îl înalță deasupra patului
și Femeia în Alb îi zâmbește complice.
«Ce zâmbet îngeresc!» – zise Vasile.
Și mai zise : «Uite ce bine se înțeleg
aceste două fete. Mai bine decât Maria
și fiica noastră, Iuliana…»
Dar durerea îl urcă, îl urcă.
Îi împinge capul cu grijă
prin acoperișul spitalului,
îl trage într-un tunel auriu,
urmat îndeaproape de Femeia în Alb.
«Foarte frumoasă femeie!»
zice Vasile, și trage cu ochiul,
și urcă ușor ca un fulg.
«Cum o fac?» se întreabă.
…Durerea a rămas undeva, în urmă.
Numai Femeia în Alb e cu el.
Ii mângâie fruntea asudată
și-l ține de mâna dreaptă.
Ies amândoi din tunel.
Vasile plutește în albastru-auriu.
Femeia în Alb îl poartă pe brațe.
«Ce voluptate, ce beție!»
zice Vasile fericit nevoie mare.

În fața lui apare din senin o barieră.
Femeia în Alb vorbește cu cineva.
«Poate vorbește cu bariera…»
își dă cu părerea Vasile –
numai ochi și urechi.
O vede cum se dezbracă –
ohooo, numai oase: un schelet! –
și ridică bariera aceea vie,
mătăsoasă.
Vasile se cutremură.
Le vede jos, sub el, departe,
pe Maria și pe Iuliana.

Femeia din Oase
se face tot mai mică –
o fâșie de frig, care-l atinge.
Vasile simte că se risipește,
se risipește,
se risipește…