Noaptea dintre vise

Mă tulbură mintea, mă-ntreabă,
cât oare e visul, căt oare e dansul
chemării; si-odat' adormită îndeamnă
sădește secunda ca să nu moară ceasul.

În colțuri de zid pereții ascultă
ce-i omul într-un clopot de sticlă
ori marea cuprinsă de foc într-o plută
cât insula mâinii de mică.

Mă doare roua toamnei intens
cât iarba grea mă doare densul,
mi-e vid; din ce in ce mai des
pierdut in urmă-mi sună sensul.

Surâs pierdut al ochilor din iriși,
plâng zâmbete din uși deschise
și flori de rod din glas de miriști
... ca noaptea dintre vise