Văzînd postarea lui Emilian Pal, m-am gîndit că pe undeva are dreptate, unele comentarii sunt trecute cu vederea, plus că poate exista premisa ca autorul să retraga textul simțind penibilul care îl înconjoară. Așa că, iată, sunt eu primul care fac public un comentariu pe text.

Iată textul Gondolierul, în toată splendoarea sa.

amintirile mele,
această Veneție ce plutește
deasupra unei lacrimi neplânse
și sufletul meu,
Gondolierul, plimbându-te
într-un poem
pe marele canal
al dragostei noastre...

Ca primă impresie, dacă e sa analizezez vers cu vers nu se obține nimic. independent, versurile nu produc nicio emoție, sunt mai lipsite de consistență ca lumina unui bec ars. Dar prin asociere obținem ceva.


amintirile mele,
această Veneție ce plutește
deasupra unei lacrimi neplânse

lacrima neplînsă, este foarte clar că e o construcție superbissimă, are adancimea canalului, invocă o durere netrăită, adică pînă și apa de ploaie e mai sinceră. o lacrimă neplînsă, o metaforă a inexistentei, sunt aproape invidios ca cineva a putut crea atat de profund. e un sens heideggerian, acela din tratat despre nimic, doar că autorul nu prea cred ca stie conceptul.

și sufletul meu,
Gondolierul, plimbându-te
într-un poem

deja experienta eterică de mai dinainte, devine acum fastuoasă și vizuală, sufletul, un Caron pe apele veneției, un Gondolier (cu majusculă) subliniind individualitatea, unicitatea apartenenta către inefabil, o, tu, Caragea, cum îți pui tu sufletul pe masă în fiecare seară ca pe o proteză de dinti, căci Gondolierul sunt sigur are vorbe meștesugite care să pună în evidență moftangeala de a fi irepetabil.

apoi finalul apoteotic

pe marele canal
al dragostei noastre...


canal care mă duce cu gîndul la canalul colector/ te asteaptă puisor, versuri ale celebrului Comandor Hoisan, seful la formatia de thrash metal Tectonic, doar că erau alte vremuri si melodia era chiar buna, inchegata, însă acest mare canal al dragostei nu reuseste sub nicio formă să dea acestei emotii, boli, sentiment, trăire numită dragoste valenta universala, puterea ei cosmică. aș mai putea zice si de canalul rectal, pentru că si acela e un canal și dragostea se zice că trece prin stomac, dar poate exagerez, ma rezum doal să văd efectul nereușit al asociatiei dintre dragoste și canal.

Cred că sunt suficiente date pentru a concluziona că acest poem nu emoționează nici macar o nevertebrata, nici o euglenă verde, o amibă sau un purice de copac, se stie că puricii de copac isi provoaca singuri, în caz de pericol, implozia pentru a distruge dusmanul, acum parca aud tot felul de explozii in copaci, asadar stimate autor va rog sa va corectati sentimentele care provoaca grafomania si sa ne aratati acel mișelesc și enigmatic feeling care ne face sa ne emotionăm atunci cand dam peste poezie.

PS: chiar am comentat pe text, nu pe langa.
pe marele canal
al dragostei noastre...