Sunt o stâncă ce deține tihna și tăcerea lumii,
Iar adâncul de m-apasă, țip înăbușit, cuminte,
Și de-mi sângerează rana scormonită de cuvinte,
Eu o cos mușcând din mine, în secret, sub raza lunii.

Când oftează tot pământul, sufocat de neglijență,
Mă cuprinde o sminteală și m-aș scutura de toate,
Să-i eliberez plămânii – să respire, nu mai poate!
Și să-i dăruiesc eterul și ozonul, de urgență.

Neclintită-n nemurire, la răscruci de universuri,
De-aș avea cumva picioare să aduc din paradisuri
Vindecare pentru oameni, să le dărui pace-n visuri,
Și să le aștern pe creștet, ca poetul, calde versuri.

Sunt o stâncă ce scrâșnește, piatră sunt de sus în jos;
Uneori mi-e dor de mama și-atunci cânt melodios.